Personal…. N-am dat-o in bara

Înainte sa vin in Anglia, eram total desprinsa de realitatea cotidiana, de tot ceea ce înseamnă sa fii adult iar responsabilitățile mele se limitau la a merge la un loc de munca part time, ceva facultate doar cu prezenta fizica si in cele din urma o casa de care aveam cat de cat grija. Dintre toate cele menționate, nimic nu a avut o urmare faptica, de pe urma careia sa castig mai mult decat experienta, stres si traume. Odata ajunsa in Anglia, realitatea si-a aruncat mantia superficialității si m-a pus in propriile ziduri mentale mai repede decat am sesizat schimbarea de fus orar. O lunga perioada, am cheltuit bani pe nimicuri, toate lucrurile pe care nu le-am avut in România, le-am cumpărat de aici, mai mult sau mai putin folositoare. După încheierea maniei cu banii aruncați pe fereastra, a intervenit o schimbare de mentalitate brusca, tocmai din cauza mediului care ma influenta. Daca inainte lucrurile se întâmplau la voia sorții, nefiind in favoarea mea, in momentul in care am realizat ca in sfarsit am puterea de a lua decizii si a-mi alege drumul fara a depinde de influenta nimanui, a apărut depresia. Cred ca a fost oarecum benefic, desi in trecut eram destul de flexibila in multe din alegerile care aveau de a face cu cei din jur. Odata cu timpul am început sa înțeleg ca trebuie sa ma ridic la standardele propriilor dorințe. Odata ce imi doream mai mult, trebuia sa fiu mai mult. Altfel nimic nu era in beneficiul meu. In urma acestei schimbări, oamenii m-au considerat superficiala, fitoasa sau chiar falsa. Oarecum schimbările au adus cu sine părți atat pozitive cat si negative. Am înțeles multe lucruri atat despre sine cat si despre alti oameni. Cel mai mult m-am bucurat ca in urma tuturor schimbărilor, m-am acomodat cu sine si ideea de evoluție.

Prieteni?

De multe ori in m-am întrebat ce Înseamnă de fapt prietenia, macar in linii mari? Eu stiu sa fiu un bun prieten? De cele mai multe ori cred ca nu. Motivul principal este ca eu cred ca mi se cuvine mai mult. Întotdeauna vreau mai mult, rareori ma multumesc cu cat mi se ofera. Cred ca am standarde destul de ridicate si uneori nu ofer destul. Poate si restul oamenilor sunt ca mine doar ca le e greu sa recunoască. Din putinii prieteni pe care ii am, tind sa cred ca nu ma cunosc indeajuns, sau poate ma subestimez. Rare ori am impresia ca ma fac destul de înțeleasă și atunci cand simt ca se intampla, sentimentul e straniu. Multi dintre noi tanjim spre ideal. Uneori eu cred ca sunt aproape de el, in timp ce ma îndepărtez. Nu am reusit niciodata sa ma afiliez in grupuri sociale congruente cu care sa ies ocazional. Mereu m-am regăsit in grupuri intemeiate spontan cu oameni pe care nu-i stiam nici măcar dupa nume. Asta se întâmpla in adolescenta, acum ma aflu intr-un stadiu in care imi numar prietenii pe degetele de la mâna, dar sunt mai mult ca sigura ca, desi relația cu oricare dintre ei e departe de ideal, in cel mai fericit scenariu, simt siguranța unei prezente plăcute, a unei discuții din care mereu pot iesi mulțumită cu o noua informație. Oameni in fața carora imi pot pune sufletul in palme fara frica de a fi aruncat. Cred ca nu am ajuns sa ma cunosc destul incat sa conștientizez recunostinta pe care trebuie sa le-o arat acestor oameni. Insa cred ca e destul ca sunt recunoscătoare pentru simplul fapt ca ma accepta asa cum sunt.

De ce nu ma plac oamenii?

Sunt foarte multe lucruri care încep sa imi displaca la oameni pe zi ce trece. Incep sa înțeleg din ce in ce mai mult de ce oamenilor nu le plac oamenii, de ce se feresc de ei, de ce nimeni nu vrea pe nimeni in preajma decât in contexte sociale dezirabile. Eu in adolescenta, acceptam marea majoritate a oamenilor in preajma mea atât timp cat nu imi impuneau mentalitatea lor modul lor de a face lucrurile. Mai bine zis evitam majoritatea oamenilor tocmai datorita felului meu inacceptabil de a agrea majoritatea comportamentelor umane. Asta din perspectiva mea, ma face selectiva, din perspectiva altora, ipocrita sau egoista. In realitate nu ma situez nicăieri. Drept dovada, păstrez in jurul meu foarte putini oameni. Acei oameni, de obicei înțeleg felul meu atipic de a imi exprima părerile nepopulare. De asemenea înțeleg si faptul ca pe de o parte sunt extrem de flexibila in anumite situații dar pe de alta parte consider ca sunt centrul propriului meu univers pe care il guvernez. Nu imi place sa păstrez in spectrul meu de existenta decât oamenii de la care pot învață ceva, oameni care ma ajuta sa evoluez si carora le pot întoarce aceleași servicii. Suna extrem de trivial, insa in realitate oamenii se folosesc unii de alții exact atât cat au nevoie, iar uneori ca pe o haina pe care inca nu vrei sa o arunci, ajungi din când in când la naftalina. Mi se pare o extrema care creează confuzie. Nu putem vorbi unii cu alții nonstop in multitudinea de situatii in fața carora ne pune viata, nu e ok nici sa ne cautam doar atunci cand e nevoie, nici un discurs ocazional nu aduce beneficii din diverse motive. Tocmai din acest motiv mie imi este greu sa agreez oamenii. Din simplul fapt ca in oricare dintre aceste scenarii intr-un anumit punct ajung in prăpastia ignorantei. Mie imi place sa spun adevaruri generale pe care oamenii le evita. De aia am 2 prietene si un soț care ma suportă, ma mir cum. De cele mai multe ori acești oameni nu sunt afectați de ceea ce spun si imi susțin părerea. Oamenilor le este greu sa recunoască adevarul atunci cand sunt conștienți ca sunt pusi la zid in cele din urma . Mie imi este la fel de dificil uneori si asta ma face o mincinoasă in tot ceea ce am menționat mai sus. Dar ca ființă umană insuficient dezvoltata cognitiv pentru a înțelege concepte mai abstracte decât abstractizarea in sine. Cred ca tocmai acest du-te vino al beneficiilor situationale ma situeaza pe piedestalul ipocriziei. Pana la urma oricare dintre noi se folosește de toate resursele in beneficiul propriu oricare ar fi acelea. Nimeni nu o sa il sune pe bunul ssu prieten din copilărie, priceput la design interior, plecat din tara de 6 ani, doar ca sa il întrebe ce mai face, fix in momentul in care se pregătește sa isi decoreze casa. Desi nu s-a mai păstrat legătura de multa vreme, se bănuiește ca într-o oarecare măsură loc de intr-ajutorare este. Problema reala este beneficiul, al cărui sens il schimbam in functie de contex. Toata lumea se întreabă mereu, inainte ca majoritatea lucrurilor sa se întâmple, ” mie ce imi iese?”. Eu ma întreb constant. Nimeni nu o sa se arunce spre o situatie de pierzanie conștient ca acest lucru se va întâmpla. Orice se intampla in speranța că va fi bine si ca toată lumea va avea de câștigat. Pornind de la idea pricipala, tocmai acesta este unul din motivele principale pentru care imi displac din ce in ce mai tare oamenii. Neacceptarea!

Ipocrizie boală sau pretext

Nu exista, „are un suflet bun dar, e rea de gură.” Asta mi se pare o scuza penibila pentru a scuza ipocrizia unora. E lamentabil sa scuzi un comportament jignitor sub un pretext ieftin. Oamenii exprima ceea ce ei de fapt, sunt in interior. Daca oricare dintre noi avem frustrări, neajunsuri si tot felul de nelămuriri, este irelevant sa ne scuzam de comportamente indezirabile atât timp cat suntem conștienți ca oricum toată lumea simte in mare parte la fel. Într-o lume in care ne scuzam fiecare comportament neacceptat de societate, sub pretextul unei vorbe din popor, ar trebui sa lucram in principal la dezradacinarea comportamentului prin asumare. Daca într-o discuție nu câștigi cu argumentul suprem si ești pus la pământ, ești evident supărat si ai fi preferat ca discuția sa nu înceapă. Daca in urma discuției lasi impresia ca de fapt pe tine nu te afectează si ai fi avut argumente și mai bune, esti fals. Daca pentru tine era mai important sa câștigi argumentul decat sa înveți ceva din urma discuției, interlocutorul tau nu a stat de vorba cu persoana potrivita. Daca in urma discuției ajungi sa jignești si sa subestimezi persoana cu care ai discutat. Deja discuția nu trebuia sa mai fi avut loc. In condițiile in care se Întâmplă exact opusul afirmațiilor de mai sus, doi oameni merg liniștiți in treaba lor in urma unei discuții in care toată lumea are de câștigat.

In anumite situații in viața este de înțeles, ca trecem mult peste barierele morale dar asta nu e nici o scuza pentru comportamentul irațional. Oamenii care au o scuza pentru orice sunt de fapt acei oameni care fug cel mai departe de responsabilități si de situațiile cu adevărat schimbătoare in viața “life changing”. Nu vreau sa spun ca e o regula generala, insa pe parcursul vieții atât timp cat autoimplinirea de sine este scopul fiecăruia dintre noi mai mult sau mai puțin conștient, scuzele nu sunt decât piedici in atingerea obiectivelor.

Daca in urma textului te simți inconfortabil cu privire la cele menționate mai sus, sper ca într-o zi sa ai plăcerea de a descoperi tainele asumării si respectului de opinie.

Nu

De-a lungul scurtei mele copilării fericite, am învățat ca odată ce promit ceva, trebuie sa ma tin de promisiune, odata ce mi se spune da, la randu-mi trebuie sa spun da. Am învățat ca nu întotdeauna este asa si ca in ciuda oponenților convinși, trebuie sa raman in gratitudinile celorlalți atat timp cat imi aduc beneficii. Suna extrem de egoist dar la fel de adevărat precum oamenii inca nu recunosc ca desi suntem ființe sociale, rare ori se Întâmplă sa facem tot, cum vrem. De cele mei multe ori ne supunem la deciziile pe care le iau alții pentru noi. Multi sunt asa, insa sunt si mai mulți care taie cu sabia decizionala clișeul “muncă-acasă-vacanta-o-data-pe-an”. Eu pe oamenii de acest fel ii admir si ii apreciez in mod deosebit. Eu fac parte din acea categorie in care in care într-o perioada cruciala a vieții am lăsat pe alții sa decidă pentru mine si am ajuns in punctul critic ar rezistentei mentale. Nu este nimic de îngrijorare in condițiile in care desi in acest moment sunt complet conștientă ca tot raul e spre bine, si mai ales toată situația in care ma aflu acum este temporara. Ceea ce eu nu înțeleg referitor la premiza inițială, este ca într-o lume in care guvernează ideologia teoretica a bunăstării sociale, întrajutorarea si iubirea, de ce egoismul, ipocrizia, ura si imoralitatea primeaza?

%d blogeri au apreciat: