#@$%’;ō@/&{ń3+

Cat de ciudate sunt unele trairi la oameni, asa-i? Unde e bucuria de alta data a serilor de august tarzii, in care apusul invaluia atmosfera incarcata de rasete si liniste interioara? De altfel multe dintre trairile noastre raman aceleasi doar in mintea noastră. Cu totii am spus cel putin odata ca inainte era mai bine uitand ca de fapt, acum e cel mai bine pentru ca in viitor acest acum, va fi inainte. Avem de toate de fapt, mai multe decat aveam inainte. Dar, tindem mereu la mai mult uitand sa ne multumim cu ce avem…

Unde am pierdut cursul vieții?

Ma simt pierduta intre gânduri, fără străzi luminate, destul de des. Banui ca astfel de stari imi sunt datorate cu varf si indesat. Ar trebui sa fiu un bun administrator si sa-mi cumpar materiale. Strazile nu se construiesc singure, din simpla observatie ca nu exista. M-as putea apuca, sa caut utilaje si câțiva muncitori. De acum ma apuc de treaba! Autostrada visurilor, prinde forma. Nici vorba de strazi inguste sau infundate. M-as bucura sa fie aproape toate cu sens unic, ca atunci cand am un plan sa nu stau la semafor așteptând momentul oportun, m-as putea invarti in giratoriu, ca sa fiu sigura ca ma indrept spre directia dorita dar, ar însemna ca e timpul sa aleg directia corecta. Muncitorii sunt dorintele in care credeam, lucrează destul de organizat in ultima vreme dar, par ca lucreaza in acelasi ritm ca la inceput. Am nevoie de o panta destul de inalta, pe care sa imi lansez planul. Treaba parca merge mai bine. Adrenalina îmi curge prin vene, gamdurile par ca sunt la fiecare colt de strada, sau la rand rabdatoare. Era si timpul, ca circulația sa isi revina la normal.

Reunire cu sinele

Pe o strada goala din sufletul meu, statea pe marginea drumului asfaltat cu vise uitate. O dorinta obosita de rutina, ce-o batea vantul. De ceva vreme oricum am facut o curatenie generala nebenefica, multe strazi erau goale dar o dorinta se pare ca s-a pierdut, pe calea spre uitare. M-am apropiat cu frica, mi-am zis ca mai mult ca sigur avea sa ma stapaneasca. Mi-a zis ca ea e iubirea si ca a incercat sa fuga de mine, dar toate portile erau închise, asa ca a ramas hoinarind pana in ziua regasirii. Mi-a reamintit de toate momentele in care eram impreuna si era atat de vie, in stapanirea sufletului meu incat atunci cand a inceput sa rataceasca încet, incet s-a transformat intr-o dorinta neindeplinita. O senzatie de vina si frica m-au cuprins, gandindu-ma cat de pierduta m-am lasat in toate grijile si atata nepăsare. Era cat pe ce sa dau uitării, bucati din mine ce ma faceau sa simt ca traiesc. Eram atat de aproape de o existenta neutra, presarata cu monotonie, incat iubirea si-a luat dreptul de a pune stapanire pe sufletul meu. Mi-am regasit menirea si m-am decis sa dau iubirii inca o șansă, asa ca luați!

Motivatie intrinseca

Am auzit azi de la cineva de pe internet, cateva cuvinte care mi-au miscat un pic fudul din pat si m-au trimis sa scriu acest text. „IMAGINEAZA-TI CA PESTE UN AN VEI FI IN ACELASI LOC IN CARE ESTI ACUM TRAIND ACEEAȘI RUTINĂ SI NIMIC NU AR FI ALTFEL IN VIATA TA.”Înfricoșător nu? Ei bine da, m-ar macina profund gândul sa stiu ca nefăcând nimic din ceea ce imi place, stand cu mine fara sa ma cunosc in fiecare zi, fara sa imi vorbesc zile de-a rândul neglijandu-ma, mi-ar crea o stare de anxietate si frica din care nu ma voi descătușa. Așa ca de multa vreme imi tot propum sa ma organizez, să scriu mai mult ce gandesc, sa imi spun si eu trairile, pentru ca poate as ajunge la un moment dat sa inspir pe cineva. Tocmai de aceea scriu aceste rânduri . Ca o promisiune față de mine, cea care crede ca se poate trai din scris si prin asta sa dau viața si celor care nu mai cred in cuvinte. Mi-as dori sa fiu mai organizata si sa imi respect toate promisiunile pe care mi le tot indrug, uneori doar asa sa cred ca am ocupație. E foarte deranjant gandul sa stiu ca vreau sa fac lucruri care ma fac sa ma simt mai bine, care ma aduc mai aproape de mine si totuși le amân sau le anulez pentru ca nu am curaj sa ma apuc. Daca stiu ca renunț dupa câteva momente sau observ ca e prea greu, nu duc nimic la bun sfarsit. Nu pot avea satisfacția unui lucru terminat cu bine. Ma simt cam lașă din punctul asta de vedere si cumva nesatisfăcută de faptul ca incerc macar. Dar vreau ca in fața mea sa fiu o persoana onesta, sa imi recunosc neputințele și să ma vad progresând bucurandu-ma chiar daca esuez cu gândul că am dus la bun sfârșit ceva. Banui că in asta constă succesul în a încerca pana iti iese, până iti place ca sa le poata placea si altora. Necesita bineînțeles ordine si disciplină, dar eu neștiind cum e sa fiu organizată cum as putea să cred ca voi reuși? Cred ca am un plan si pentru asta, aș putea sa ma recompensez pentru fiecare lucru dus la bun sfârșit cu ceva, ce cred ca mi-ar face bine. As putea sa ma cunosc mai bine sa ma bucur de privilegiul de a sta mai mult cu mine si sa nu imi mai interzic lucruri, doar pentru ca eu as crede ca nu le merit. Poate chiar le merit cine stie? Banui ca merit să mă bucur de spiritul meu nebunesc și de activitățile care înainte ma scoteau din tipare doar prin simplul fapt ca traiam momentul. Sa trecem la treaba zic înainte ca alte ganduri sa o ia dinainte..

Vizita

O mamă ce-și incolacește mânecile, pe brațele muncite atâția ani, frământă aluatul de turte, ca atunci când erau copiii mici. Face o cruce de aluat, apoi il acopera cu prosopul cel bun. Copiii aproape ajung acasă, dupa ani in care, n-au mai calcat pragul. Usa șubredă scârțâie, semn ca au ajuns, lacrimi fierbinți cad pe podea, linistea cuprinde camera imbibata in mirosul turtelor din copilarie. Nimic nu s-a schimbat, rânduiala a rămas aceeași, doar mama a cazut prada timpului, brăzdată de timp, cu adancituri fine pe chip ce-i definesc zâmbetul, amărât de singurătate. Orele parcă stau in loc, ca in copilăria in care, zilele nu-si gaseau sfarsitul, decat noaptea târziu. Gustul turtelor, amintește de acea perioadă careia nu ii concepeam sfarsit. Dar timpul? Cum ne-a framantat si ne-a dospit, atât de bine cu responsabilități, de am uitat de crucea de pe aluat? Mama e fericită, ca in sfârșit își vede toți copiii laolaltă.

%d blogeri au apreciat: