Vizita

O mamă ce-și incolacește mânecile, pe brațele muncite atâția ani, frământă aluatul de turte, ca atunci când erau copiii mici. Face o cruce de aluat, apoi il acopera cu prosopul cel bun. Copiii aproape ajung acasă, dupa ani in care, n-au mai calcat pragul. Usa șubredă scârțâie, semn ca au ajuns, lacrimi fierbinți cad pe podea, linistea cuprinde camera imbibata in mirosul turtelor din copilarie. Nimic nu s-a schimbat, rânduiala a rămas aceeași, doar mama a cazut prada timpului, brăzdată de timp, cu adancituri fine pe chip ce-i definesc zâmbetul, amărât de singurătate. Orele parcă stau in loc, ca in copilăria in care, zilele nu-si gaseau sfarsitul, decat noaptea târziu. Gustul turtelor, amintește de acea perioadă careia nu ii concepeam sfarsit. Dar timpul? Cum ne-a framantat si ne-a dospit, atât de bine cu responsabilități, de am uitat de crucea de pe aluat? Mama e fericită, ca in sfârșit își vede toți copiii laolaltă.

Cum ma simt intr-o cutie in care am ales sa fiu?

De multe ori ma intreb, ce faceam inainte de tehnologie cu atata timp? Cum erau petrecute atatea ore fara muzica, jocuri, aplicatii si multe altele, intr-un singur device? Era mult mai diferit atunci cand aflai lucruri concrete din surse sigure, comparativ cu avalanșa de informatii ce ne starneste valuri de opinii. Cum de petrecem atat de mult timp cu ochii intr-un aparat, ce ne indeparteaza de realitate? Unde mai ramane loc de simțuri, senzații, trairi, emoții sau recunoștința? Vom ajunge aproape la sfârșitul vietii si vom constata oare, ca o buna bucata din anii tineretii, i-am petrecut in pat, inchisi in casa cu ochii in device-uri si oare nu vom regreta nimic? Vom fi oare satisfăcuți, de acest stil de viata? Vom vedea la urma.

Libertate?

Suntem filati, de datorii de strânsoarea neajunsurilor, poate chiar si de propria conștiință, care poate-poate ne scoate din cercul vicios în care, „nu” e fundamental, oricând e loc de oportunități. Slăbiciunile ne sunt călăuze de bună-credință, atunci cand suntem convinși că mai mult e prea mult, limitele au fost depășite de prea multe ori. In timpul zilei gandim mecanic subordonați lui „trebuie”, „am nevoie”, „e imposibil”, „nu am timp”. Copleșiți până peste poate de acești ghizi ai neîncrederii în sine, ale caror destin ne simțim obligați să-l urmăm, însă nouă, ce ne datorăm? Nopțile creăm universuri ideale pe care, nu ne închipuim că le-am putea vedea măcar, totuși înainte de a adormi ne vedem acolo în același pat, in aceeași casă, cu aceleași temeri și cu aceleași cicatrici ale trecutului. Care cheamă seară de seară ghizii să ne vegheze somnul, noi vedem în asta recunoștință, că a mai trecut o zi. Opiniile se scurg, precum minutele din aceleași zile puse în balanță, pe care nu dorim sa o echilibram, în sufletul pustiit de vise. Suntem filați de mediile sociale, care ascultă cu atenție. Suntem liberi? Ne dorim să plecăm departe, sa fim ceea ce media prescrie a fi ideal și tristețea ne pune stăpânire pe viață, care se scurge prin vene, aceleași vene ale unui copil fericit de o acadea, o plimbare, zilele de vară interminabile, sucul la plic, jucariile din dulapuri și cel mai de preț, sufletul lipsit de griji după care am uitat să tânjim.

Nostalgie

Cand eram copil, zăpada avea alt gust, se simțea mai rece pe fața mea fierbinte, iar saniile îmi păreau adevarate trăsuri. Diminețile friguroase prevesteau zile pline de experiențe noi, însă de cand am crescut mare, brusc s-a produs big bang-ul vietii. Cred ca exact asta face diferența, faptul ca in copilarie lucrurile noi, veneau de la sine schimbarea era constanta si eram obișnuită ca in fiecare zi sa se întâmple ceva nou, care sa imi trezeasca noi credinte despre realitate. Astazi însă, muncesc pentru cea mai mica schimbare de decor, uit să iau în vedere lucrurile mărunte, care pe vremuri mă fascinau și acum alerg în goana spre schimbare, intr-o rutina amortita. Cine e de fapt copilul care am fost, și de ce l-am încuiat atât de departe de prezent?

Refren

Îți aduci aminte momentul când îți striveai mâinile de sânii ei înainte să adoarmă , te amestecai în somnul ei, cu trupul peste ea, și-i trezeai simțirile în vise. Aștepți nerăbdător dimineața, să îi vezi extazul din suflet, o privești zâmbind apoi te ridici pe coate, vrei să faci cafeaua. Ea te caută cu privirea somnoroasă, se atârnă de visele tale din noaptea trecută. Tu ii cuprinzi trupul firav în brațe, îi simți fiecare centimetru de piele. Vă frămantați până la orgasm, intr-un dans al dimineții, sunteți pasari agitate în zbor, soare, lumină, joc cald al sunetelor, intr-o dimineață liniștită. Apa trebuia deja sa fiarbă. Voi sunteți scrum.
E o altă dimineață în care speri să fie la fel, dar ea? Deja a pus cafeaua la fiert…

%d blogeri au apreciat: