Textul acesta nu spune nimic

Cascadorii mentale suprima prezentul. Frenezia eternității mentale fura momentul actual. Stârnesc idei nemeritate, ma simt puțin vinovata pentru absența nemotivată dar, mereu găsesc scuze sa revin, ca un copil care apare in fața mamei in urma unei vinovății abisale. Uneori ma simt uimită de repercursiunile pe care le au propriile mele texte, asupra mea. Mi-am scos sufletul din piept, l-am aruncat scârbos pe blog si am plecat. Am promis in zadar reîncarnarea mea in cuvinte si ma simt din ce in ce mai slăbită de calitățile mele. Simt blogul ca fiind o casa ale cărei chei, am pierdut-o intr-un moment de rătăcire, pe care am cautat-o zile in șir, apoi am renunțat. Cu gândul ca in momentul oportun, am sa fac curățenia generala, am sa iau fiecare colțișor si cu bucurie in suflet, voi reusi sa descui casa prafuită. Acum am măsluit încuietoarea, am rupt-o, am sa o leg apoi cu sarma pentru a scapa de grija căutării cheii. Componența ipocriziei mele din textele anterioare ma fac sa ma simt genul de om care in realitate nu sunt. Urasc ceea ce pare ca sunt. In realitate, nimeni nu ar crede adevărul, in condițiile care putini din urmăritorii mei ma cunosc. Sunt conștientă ca niciuna din scuzele plauzibile nu iartă lipsa mea. Probabil cineva se întreabă ce anume s-a întâmplat, dar probabil voi reveni cu detalii. Acum am trăit fiecare cuvânt, am desprins mintea de banda inconstienta pe care aleargă. Am folosit cuvinte mici si banalități triviale. Textul acesta nu spune nimic.