E o dimineața frumoasa de început de martie, cand soarele parca se sfiește sa iasă din nori. Am făcut putina ordine prin casa, gândurile sunt la locul lor, nimic nu ma mai sperie. Dar parca ceva nu e la locul lui. O greutate pe suflet se tot apleacă din ce în ce mai apăsător. Analizez circumstanțele și realizez, trăgând încă un fum de țigară, ca nu am mai avut niciodată sufletul atât de plin de bine. E o greutate a iubirii, a recunoștinței, a liniștii. Iubirea e ușoară și levitezi odată cu ea dar ce te faci când ești atat de plin de bine, încât sa cântărească destul sa o simți? Te exreriorizezi? Dai tuturor ce e mai bun din tine? Dar dacă lumea nu e pregătită pentru sufletul meu?
Zilele de dupa colt 