Mecanica gandurilor

Acum mintea mea e un vârtej, discuții contradictorii care nu vor sa iasa la suprafață. Nu e primul colaps emoțional prin care trec, insa am impresia ca acesta e cel mai rau. Simt cum vuietul gândurilor face zgomot precum o ploaie torențiala nemiloasa, ce pare fara sfârșit. Scurte momente de distragere imi aduna gândurile ca o tornada ca mai apoi sa cada dureros pe suflet. M-am oprit din a face predictii false însă, prezentul imi lasa un gust amar. M-am împăcat cu prezumtia vinovăției. Nu imi dau voie sa simt nimic mai mult decat o durere de cap. Am impresia ca am gândit tot intr-o secunda si in același timp am pierdut milioane. Percepția timpului este distorsionata de momente in care privesc in gol. Ma simt obosita de tot. Am impresia constanta ca orice fac este greșit, oricât de mult efort as depune ma simt o roata care se învârte in gol, intr-un mecanism din care nu fac parte. Am dezmembrat fiecare parte din angrenajul tumultuos, am gresit remontarea fara instrucțiuni. Oricum daca le aveam, eu nu ma pricep la mecanica. Probabil ca stiu si cum imi pot fi de ajutor, daca m-aș dedubla as sparge tornada in doua. As face mai mult prăpăd, dar măcar speranța ca tornada se va opri imi da curaj. M-am saturat de fiecare cuvânt spus fara rost, mi-a ajuns pana in creștetul capului fiecare sentiment de neputință. M-am saturat de negarea constanta, de piuitul din ureche de la gandurile ce cad. Mi-a ajuns pana in creier fiecare rama vizuala intiparita in momentele de anxietate. Imi vad prezentul doar in ilustrații temporale, care par desprinse din stari de nedescris. Simt cum fiecare rand construit nu spune nimic mai mult decat un ecou. Sunt atat de departe de starea de relaxare incat pana si gândul ca exista asa ceva imi provoaca mila. M-am saturat sa fiu buna cu mine sa imi dau voie sa fac doar ce ma tine in starea de confort. M-am saturat de dramele interioare si de lenea ce-mi fura din timp. M-am saturat sa nu fac nimic si in acelasi timp sa ma plang ca nu am timp. M-am saturat sa tot fac schimbari care oricum nu duc la nimic. M-am saturat sa cred ca va fi bine cand oricum nu mai am loc nici macar de existenta acestui gând. M-am saturat sa ma mint ca de fapt nu sunt un paradox si ca lucrurile fac sens. M-am saturat sa tot dau si sa nu primesc. M-am saturat de toate încercările esuate de a exprima ce in mintea mea e clar si sa par ipocrita pentru cât sunt de sincera. M-am saturat sa alerg dupa validare si raspunsuri care oricum nu sunt in favoarea mea. Am fost un burete uscat însetat de bunăvoința care s-a aruncat nemilos in ocean si in contact cu apa a absorbit cu nesaț pana la ultima picatura, uitand ca apa este sărată.

Lucruri pe care nu mi le-a spus nimeni

Uneori cand am momente introspective, realizez ca sunt straina de majoritatea tehnicilor de comunicare care ajuta la stabilizarea relatiilor din viata mea. Nu stiu cum sa imi exprim sentimentele in asa fel incat sa ma fac inteleasa, dar cred ca simultan, conteaza si fata de cine fac asta. In final ajung mereu la a ma simti vinovata pentru ceea ce simt, sunt constienta ca impartasesc multe din trairile mele cu unii oameni ce ma citesc, si totodata cred ca nimeni nu ar trebui sa simta vinovatie pentru propriile convingeri. Cand eram mica, era tabu sa fiu onesta fata de ceea ce simt. Asa am invatat sa fiu sincera cu mine si sa exprim picatura cu picatura toate neajunsurile emotionale pana in pragul suprasolicitarii mentale. Uneori obosesc. Nimeni nu m-a invatat, ca nimanui nu ii pasa de ceea ce cred eu, ca nu e loc implicare emotionala si mai ales ca a te face inteles pare atat de simplu dar, in realitate uneori este imposibil. Am auzit si de teoria in care oamenii cu acelasi nivel de constiinta sunt mai predispusi la a rezona mai mult. Probabil sunt prea departe. De-a lungul vietii mi-a fost destul de dificil sa leg relatii durabile de prietenie, din simplul fapt ca nu ma regaseam in majoritatea subiectelor discutate in grupuri. Par o persoana sociabila, insa in realitate am impresia ca e doar o impresie. Simt recunostinta fata de 4 oameni pe fata pamantului fata de care nu e loc de tacere si fata de care linistea nu se numara in cuvinte.

Oboseala cronica?

In urma cu cateva zile descopar in ciuda faptului ca am momente in care corpul imi spune ”Ia o pauza nu mai pot”, exista situatii in care desi fizic si mental sunt praf, corpul imi spune ”Hai ca poti” As putea asta ca pe un avantaj pe termen scurt insa asa cum anxietatea imi da semnale mai clare, imi aduce in constiinta ideea ca sigur nu e bine pentru viitor. Majoritatea fricilor mele oricum se invart in jurul santatatii, ma consoleaza de asemenea gandul ca odata ce prezentul meu este exact asa cum imi doresc la pachet vine si viitorul. De cele mai multe ori ma simt obosita mental pe seama stresului acumulat in timpul saptamanii. Weekend-ul ar trebui sa fie detoxifiant, insa ma gasesc in situatii stresante si atunci. Uneori am impresia ca sunt singura persoana de pe pamant care traieste aceasta dilema a oboselii. Cred ca majoritatea oamenilor din generatia mea si cele trecute experimenteaza sentimente comune. Am fost crescuti dupa un tipar gresit, invatati ca ”Munca in zadar e si ea o munca” sau ca, ”Atat timp cat ai ceva de facut, trebuie”. Aceleasi esenta a lucrurilor o gasim in ziua de azi sub formulari mai blande care ne indeamna la odihna din cand in cand, si care se axeaza mai de graba pe ideea ca ”E imperios necesar sa luam o pauza atunci cand este nevoie”. In ultima perioada a fost scos la suprafata termenul de ”burning” multa lume spune in ziua de azi, ca pe vremea bunicilor nostri nu existau acesti termeni definitorii ai oboselii si desi treceau prin stres postraumatic sau prin experiente mentale greu de cuprins in cuvinte, ” nu aveau nimic”. Ba da aveau, doar ca pe vremea lor nu era atat de nomal sa se vobeasca despre asta. Era la fel de tabu precum alte subiecte pudice care nu se aduceau in discutie decat dupa multe pahare de vin. Ne aflam intr-o era a tehnologiei ultra-rapide care ne forteaza sa evoulam si sa fim la curent cu tot, reclamele ne fac sa ne simtim anxiosi, presiunea grupurilor din care facem parte, presiunea familiei, a scolii, a locului de munca care ne vrea sclavi. Toate aceste elemente cumulate in 24 de ore 5 zile pe saptamana sau poate mai multi pentru altii, nu duc decat spre subiectul de azi. As putea vorbi la nesfarsit despre cum ne-am nascut obositi si cum, multi dintre noi ne confruntam cu tot felul de anxietati irelevante in momente de liniste, insa as vrea sa aduc in dincutie metodele pe care eu le folosesc de cele mai multe ori cand simt ca ceva nu este in regula.

  • Imi ascult corpul. Observ semnalele transmise de corp si imi concentrez atentia spre vindecare introspectiva.
  • Respir adanc de 7-8 ori si imi relaxez toti muschii.
  • Traversez odata cu privirea mentala zone principale din corp. Asta nu dureaza mai mult de 2 minute si e un fel de meditatie.
  • Imi opresc gandurile si ma concentrez pe momentul prezent.
  • Imi spun afirmatii pozitive scurte pentru a scapa de gandurile intruzive si pentru a face loc celor de care chiar am nevoie.

Pe langa aceste elemente un alt lucru care ma ajuta destul de mult pe care il practic cam rar, este vorbitul cu mine, am observat ca foarte multa lume face asta, e chiar terapeutic si ajuta la stergerea draftuilor si resturilor mentale care ne coplesesc cateodata. De cele mai multe ori cel putin eu, ma simt coplesita de ganduri inutile fara sens sau justificare carora le dau curs din neglijenta. In realitate nimic din tot ce pare complicat imposibil de atins sau departe de noi, nu este pe atat pe cat ne imaginam, si asta pentru ca asa cum fiecare are realitatea sa intrerioara, cea exterioara este raportata in functie de prima si in tot acest cumul de realitati interconectate perceptia este cheia obiectivitatii, pe care deseori o pierdem.

Nasterea zilei

Nu stiu despre ce sa scriu, asa ca privesc cum mintea isi face de cap cu fiecare propoziție ce se naste. Ultimele zile au fost pline de oboseala fizica si anduranță. Aseară in sfarsit m-am odihnit si m-am trezit dimineața devreme asa cum mi-am propus. Nu am făcut mare lucru pana acum, insa odată cu destinderea dimineții, ma tot gândesc, cu ce as putea începe. E liniște in casa și simt ca mi-e foame. Nici nu am asa multa energie sa ma gandesc la ce-as putea sa fac sa mananc. Tipic zilelor in care am planuri care încep mai taziu. Dar energia resimțită in poalele dimineții imi da ragaz sa reconfigurez traseul zilei. O bucata de soare ce taie camera in doua si cateva raze imprastiate pe parchet, aduc cu sine o stare ideala. Iubesc dimineața in toate formele ei.

Simt nevoia sa ies la suprafață

Ma simt din ce în ce mai relaxata. Lucrurile par sa prinda sens. Mi-e puțin frica de viitor insa e doar o iluzie. Tot ceea ce proiectam pentru viitor nu exista. Prezentul e cel ce poate fi modificat. Ceea traim in prezent este certitudine restul e iluzie si nu exista. Ma tot frământă unele frici care stiu ca nu au nici o influența asupra mea, insa știu ca realitatea mea din prezent nu are nici o legătură cu proiecțiile mentale false, intruzive, ce-mi strabat gândurile. De cele mai multe ori caut oaza de relaxare, starea de liniste si bucuria momentului. Uneori ma gândesc ca viața e un antrenament de anduranta, rezistenta si putere mentala. Pe de alta parte in acest cumul greu de suportat trebuie strecurata si bucuria de a te trai si de a savura drumul, nu destinația. Imi doresc bani, dar comportamentul meu financiar conduce spre esec, imi doresc fericire dar in momentele fericire ma afund in anxietatea cotidiana. Orice imi doresc, se afunda in percepția greșită asupra realității. Lucrurile sunt mai simple decat par, in ansamblu percepția face diferența. Uneori trăiesc momente fericite si abia la final realizez cat eram de fericita. Suntem într-o schimbare continua, idealul e inexistent atat timp cat nu ne mulțumim cu ce avem. Am dat din ce in ce mai mult importanță lucrurilor inexistente. Acum exista doar liniște bucurie pace si intelegerea sinelui. Ma bucur sa ma revad in starea normalității.

%d blogeri au apreciat: